luni, 9 august 2010

NOSTALGIA / PAGINI ŞI NOTE DINTR-UN JURNAL
Virgil Untilă




Pagină cu nota [casă-acasă ] în colţul din dreapta. Lipseşte numărul paginilor din care se face citarea.

Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român ©Humanitas, 1997

„Lumea azi nu se astâmpără, umblă de colo-colo. Mie nu-mi place-n straini; nu am haznă departe, în alt loc. Binele-i aici, în casa mea; toate au rost şi toate le ştiu. Aici au trăit parinţii mei, aici şi eu. De ce să rup?”

„Moşii nostrii nu voiau să se piardă locul casei; voiau să moştenească copiii, să rămână ei pe loc. Şi la copii le e drag să stea pa locul părinţilor. Aşa e credinţa, că aşa s-au învăţat: e ceva care vine din trecut. Oamenilor de la noi nu le place să se mute.”

„Casa asta mică-i din bătrâni. Noi am făcut alta, dar n-o dârâmăm p-asta, că, vezi, e din bătrâni, din neam. Neamul nostru a trăit aici pă curtea asta şi aici s-a trecut. Locul nu-i tot la un fel. Ai văzut că la unu-i merge bine şi la altu rău; mai vine şi din loc.”

„Satu tău e locu tău. În satu tău te simţi mai bine şi eşti mai tare. În alt loc te simţi strâmtorat şi eşti stănjenit. Vezi că nu e locul tău; de ţi-ar da toate bunătăţile şi nu te simţi bine; lipseşte duhu lui, de te-a crescut.”

„Nicăieri nu-i bine ca-n satu tău şi-n casa ta. Acolo-i locul tău, acolo-i rodu tău. Poti căpăta toate cele bune în străini şi tot nu-i bine. Şi când mergi afară, mergi pe loc sigur, calci în curte ca prin casă. În străini calci tot cu teamă; nu ştii ce vine, ce te-aşteaptă. Vezi, sunt tot felul de locuri şi unde e mai sigur ca-n satul tău, ca-n casa ta? Locu tău e locu tău şi nu s-aseamănă cu altu; la fel şi satu.”

Pe dosul paginii:

Emigrantule, ia paşaportul tău şi umblă!

Patria mea e undeva. ( Călin Andrei Mihăilescu). Cuvinte care îmi revin în minte dureros. Şi parcă nu în minte, ci undeva în vintre. Nu ştiu dacă pentru mine cuvintele astea au acelaşi înţeles ca şi pentru autorul lor. Încerc să mă întreb cu metodă asupra condiţiei de emigrant/imigrant/exilat. Să îmi lămuresc relaţia cu locul de baştină, cu locul pe care îl iubesc încă şi de care totuşi mă simt atât de strain. Din ce în ce mai străin. Patria... un loc care pâlpâie într-o lumină ireală. De câte ori mă întorc spre ea, de câte ori încerc să surprind spaţiul precis din care porneşte nevăzutul cordon ombilical, reusesc să văd doar ceea ce văd şi alţii: locul unui bâlci nebunesc, gălăgios, strident. Pe ici, pe colo, oamenii reuşesc să-şi ţină hainele curate, ferite de praful ridicat de năvala istoriei. O istorie bezmetică, ale cărei prapuri separatoare s-au rupt, lăsând să se amestece trecut şi viitor. Căruţe cu boi şi căruţe cu cai, comunicaţii informaţionale, tineri intelectuali ridicănd la rang de superstiţie ştiinţa, universităţile, călătoria în Occident. În bâlciul delirant s-au ridicat dughene din aluminiu şi sticlă, s-au ridicat mall-uri; urâţenia lor e încă invizibilă, preţul lor e încă nevăzut. În bâlciul acesta al patriei mele, Brazilul şi Fanarul se amestecă; istoria îşi scuipă din pântece statuile ce au gestat prelung; urâte şi greoaie, diforme şi betege, purtând urmele asfixiei generate de pantecele bolnav în care au întârziat; colţoase şi butucănoase, înţepenite prin pieţe şi pe la răscruci. Oratori în haine şifonate, tinere şi zvelte fete citesc despre emancipare şi economia de piaţă, îşi masează în pielea moale elixirurile văndute la tarabe cu nume răsunătoare, pitonează computerele şi visează la...

Pagină dintr-un curs vechi, al soţiei, scris pe spate:

Poftiţi în vagoane! Plecarea de la mitul unu spre mitul doi, cu oprire in diverse mituri intermediare. În stânga puteţi vedea Political correctness dar puteţi să-l ignoraţi dacă vă face plăcere. Democraţia se poate şi fără. Că de aia îi spune aşa. Mai târziu va fi mai abrupt dar vă veţi obişnui. Cum „cum mai abrupt”? Ca în Timpuri noi! Din Toqueville citiţi numai ce vreţi şi la fel din Adam Smith. La dreapta, se poate viziona Mâna nevăzută a pieţei, obiect de mare importanţă, pivotal, providenţial. Mai încolo puteţi observa Cererea şi Oferta. Să nu plecaţi urechea la ereticii care spun că în economia capitalismului târziu cele două nu au nici o legatură pentru că cele două sunt amândouă rezultatul producţiei: producţia de nevoi, producţia de criminalitate, producţia de ideologie...

Dacă puteţi să vă schimbaţi leptop-ul aici? Sigur că da! La noi alăpt(op)atul în public este garantat prin lege. Ca şi schimbatul copiilor. Avem facilităţi! Puteţi fără jenă să lăsaţi instinctul matern să se exprime chiar dacă este vorba de o maşină. Şi-n fond cine suntem noi să spunem că maşinile nu au suflet? Vă rugăm să vă aşezaţi bine in scaunele dumneavostră căci intram în cartiere mai nevoiaşe, unde vehicolul nostru va călători cu mai mare viteză pentru ca dumneavostră să nu vă faceti o parere greşită asupra a ceea ce înseamnă bunăstarea.

Nu vă înspăimântaţi, nu aţi părăsit bâlciul, doar că asta e partea care a fost construită după modelul Disneyland-ului, adică reproducând mai fidel realitatea care încă nu există, demonstrând astfel că nu e nimic de pierdut prin virtualizare, ci că totul e de câştigat. Cui nu-i convine, n-are decât să facă razboi cu noi. Vă asigurăm că Stelth-urile nu sunt virtuale chiar dacă uzează de tehnologii din această familie. Dacă este uman să folosim Stelth-uri ? Siguri că da! Astfel morţii se transformă în pierderi colaterale, care sunt mai sterile, mai transparente. Aprope că au poezie! Jurnalele de ştiri tv seamănă în sfârşit cu Independence Day.

Pagină scrisă de mână, cu albastru şi notată în colţul din dreapta, sus, cu [casă-acasă]. Irina NICOLAU Hai acasă! Dilema (sau Vineri!) Lipseşte data apariţiei.

"Cuvăntul acasă înseamnă ceea ce decidem noi să însemne. Unii dau vocabulei o importanţă enormă. Mă număr printre ei. Pentru alţii acasă constituie, pur şi simplu, o adresă. Aceştia au vocaţia să se simtă acasă oriunde. Bebeluşii, care au mai multă minte decăt suntem noi dispuşi să credem, nu fac deosebire între mamă şi acasă. Atunci când între mamă şi acasă se interpune o distanţa, copilul plănge. Viteza cu care reacţionează eul-bebeluş depinde de locul unde este situat. Dacă se află cu acasă şi mama e plecată, plânge imediat. Dacă este cu mama undeva, stă, cât stă, rabdă, cât rabdă şi apoi urlă cunoscutul hai acasă, mama!"

(Notă facută de jur-împrejurul textului cu creionul.) Acasă unde? În care patrie? În ceea din care am plecat pentru că mă simţeam arestat, în care trecutul mă persecuta -trecutul istoric, istoria de ieri- mă ameninţa? De care patrie mi-e dor? Patria populată de scriitori, de martiri, de pustnici şi rebeli?Patria din care am plecat îngreţoşat de bădărănie, de agresivitatea băcanului-gangster, a politiceanului- gangster, a bancherului-gangster,a clicilor şi coteriilor, a prostiei sigure de sine? Patria limbii pe care o iubesc chiar după ce am sesizat cât de brutal şi sălbatec sună, în care găsesc adapost şi odihnă, răcoare şi limpezime?

Domnul Nemoianu spunea undeva că avem obligatoriu nevoie să facem experienţa plecări, a existenţei cu cordonul ombilical tăiat...

Citesc mai departe din aricolul Irinei Nicolau. Mă opresc la un alt paragraf subliniat. E un banc:

"Mama-limbric şi fiul-limbric ajung, gratie unui proces fiziologic, într-o gradină. Omul pleacă şi viermii ramân. Cel tânar este cuprins de euforie. Sentimentul naturii îl copleşeşte: soarele, vântul, mirosul florilor... Mamă, zice mamei-limbric, când lumea este atât de frumoasă, noi de ce ne complacem în ambientul acela sordid? Pentru că în maţ este ţara noastră, îi răspunde mama-limbric scurt."

Nu ştiu sigur dacă atunci când am citit prima oară articolul am râs sau nu. Azi nici nu mai înţeleg dacă e sau nu de râs. Trăind în maţ, există riscul (şi ceea mai mare probabilitate) de a sfârşi în hazna, imaginea grădinii fiind iluzia morganică, chemarea sirenelor.

Pagină printată de pe internet purtând în colţ menţiunea [casă-acasă]. Lipseşte data şi sursa. Probabil Dilema sau Vineri. Numele autorului scris cu pixul: Papadima .

"Cine mai poate tânji după un trecut de mizerie şi umilinţă? Unde mai găseşti adăpost dintr-un prezent care îţi fuge de sub picioare? Nostalgia a devenit suspectă. Trădează o biografie dubioasă sau o minte obtuză. Profesarea ei seamănă a delict social. Trebuie să fim atenţi, precauţi. Cine vrea să viseze îndărăt, s-o facă pe cont propriu, băgând de seamă să nu-şi însuşească trecutul obştesc....Suntem împovăraţi de raspunderea unui trecut faţă de care se cade să fim mai lucizi decât când l-am trait şi care tinde astfel să devină un bun al tuturor, translucid şi aseptic.

Unde se mai poate fugi de acasă?"


Pagina de caiet mecanic scrisă cu creionul. În colţul din dreapta, sus, notă [casă-acasă] şi data : decembrie’99

As Time Goes By. Serial englezesc (BBC) cu Judy Dench si Geophry Palmer (întâiul protagonist lodonez din The Phantom of The Opera- Weber Loyd) în rolurile principale.

Se vorbeşte despre o ciudată carte despre oi, scrisă de Ilie Drumitrescu (sic!), important artist român (zice personajul care introduce cartea). Judy Dench spune discutând cartea, care pare idioată, ciudată şi caraghioasă (cu aluzii la Mioriţa) „ Nu cunosc nici un român. Asta sper că nu lasă vre-o stricăciune ireparabilă în viaţa ta.” îi spune soţul. „Nu, nu cred.” răspunde personajul interpretat de Judy Dench.

De ce am simţit oare că mă deranjează treaba asta? Să fie oare o formă de paranoia sau o cronică pierdere a simţului umorului.

Pagină purtând nota [casă-acasă] şi adaugat cu creionul deasupra Pentru numarul 3 Voci -Emigrare şi exil*

ANDREEA DECIU - Gulliver in postmodernitate, Secolul XX, Exilul, pg. 62

Exilul există încă, şi e dureros pentru cei care îl suportă. Există dezrădăcinare, dezţărare, strămutare, deportare, toate formele brutale de smulgere a Sinelui dintr-un spaţiu al său benefic şi absolut necesar. Însă nu e mai puţin adevărat că Gulliverul postmodern , simbolizat de rătăcitorul Baudrillard, nu mai are un spaţiu exterior al sau, ci e mai curând asemeni călătorului în deşert, care îşi demonstrează sieşi, prin fiecare întâlnire cu Străinul, cu Celălalt, că spaţiul său vital este unul interior, intangibil şi invulnerabil. Pentru acest Gulliver postmodern nu există un acasă evident, localizabil şi astfel atacabil, ci doar un locaş secret, ascuns privirilor Celuilalt. Singurătatea disperată a exilatului modern, de după marile şi micile razboie ale acestui secol, a fost înlocuită acum de o singurătate senină , ca formă de auto-protejare. Deşi nu putem şti dacă nu cumva această singurătate nu e mai puţin tragică într-un fel decât cea recunoscută şi detestată, ea pare a fi totuşi soluţia de viaţă a fiinţei postmoderne”.



Pagină scrisă de mană cu pix albastru, probabil continuarea textului Irinei Nicolau:

"...unde vă duceţi veţi fi străini, iar când vă veţi întoarce acasă tot străini veţi fi. În vremurile care vin, cred că acest gen de lucruri n-o să mai conteze. Oamenii vor pleca de acasă, besmetici, care încotro. Se vor simţi acasă cînd vor mînca chifteaua lui McDonald's, adică peste tot. Viitorul, ca viitorul, dar ce facem acum? Ne resemnăm de acum?Încerc să mă resemnez, dar nu pot. Stau aici şi îi aştept. Unii au plecat demult. La ce să se întoarcă? Cine poate să le ceară să lase mult-puţinul strâns acolo pentru nimicuri care îi aşteaptă aici? Caut o vorba memorabilă să i-o spun celui care vrea să plece, ceva de genul celei spuse de străbunicul feciorilor săi, caut o vorbă care să-l urmărească toată viaţă şi să o lase moştenire, cum a făcut bunicul Spiru, nepoţilor săi. O caut de multă vreme şi n-o găsesc..."
22 ianuarie 2000



Pagină scrisă de mână, cu pix roşu. În dreapta, sus, menţiune adaugată ulterior cu cerneală neagră [acasă-dor-nostalgie].

Am luat de la videotecă Nostalghia lui Tarkovski. Nu l-am văzut până acum. Filmul e uluitor. Cineva a comentat:’treaba cea mai apropiată de poezie care s-a facut in film’. Nu ştiam ce tratează şi mă găsesc surprins să văd că tratează de fapt dorul. Am vazut filmul de trei ori la rând şi acum când scriu am lăsat caseta să ‘curgă’ - pentru coloana sonora, plină de o linişte vie, aproape materială .



“- Stii ca o servitoare din Milano a dat foc la casă?

- Care casă?

- Casa patronilor ei. Îi era dor de casă şi de familia ei din sud. Aşa că a ars ceea ce o împiedeca să se întoarcă.”

“Un strop plus un strop fac un strop mai mare. Şi nu doi stropi!”

“Mi-era teamă căci ştiam că nu era vis, ci realitatea mea. Şi totuşi aş fi murit dacă nu m-aş fi întors în Rusia niciodată, dacă nu mi-aş mai fi văzut niciodată patria, mestecenii, aerul copilăriei mele.”

“Nu mă duc niciodată niciunde, nu văd niciodată pe nimeni.”

“Un om îl salvează pe altul care se scufundă într-o baltă mocirloasă, riscându-şi propria viaţă. După aceea stau amândoi culcaţi pe mal, răsuflând greu, extenuaţi. Cel salvat îi spune celuilalt:

- Idiotule! De ce ai făcut asta? Eu acolo trăiesc!”