Baudrillard foloseşte limbajul şi aluzia religioasă. Tonul său este profetic, grav. Înţelesurile de multe ori oraculare, se plimbă circular, mai mult chiar – mobian, prin discursul său demonstrând relativitatea în care sunt prinse, de care sunt contaminate, odată cu realitatea. După cum spune Baudrillard nu numai filosofia devine imposibilă, ci lumea însăşi. Nu doar dialectica sfârşeşte în implozie, descărcată de toate tensiunile ei, ci însăşi realitatea! Golită de înţeles, repetativă şi inerţială. Dinamica se transformă în inerţie accelerată, creşterea în excrescenţă. Sfârşitul exersat de atâtea ori, înscenat , prefigurat, nu mai are rost. El ar sosi ca proprie dublură , calp, lipsit de credibilitate.Viaţa îşi pierde sensul încă odată, căci fără moarte ca limită, ea derapează din propriu-i cadru. Obiectele, viul însuşi, se multiplică haotic pierzându-şi realitatea. Creşterea aberantă a cantităţilor transformă totul în cantităţi. (Încă un eşec al dialecticii, deci!) Celula, această expresie a vieţii, contaminată la nivelul propriului cod de pierderea sensului, se proliferează haotic, transformându-se în moarte. Şi nu este dialectică aici, spune Baudrillard, ci umbra, simulacrul unei dialectici, sau dacă totuşi este, atunci e vorba de o dialectică căzută în sine, implozivă, neputincioasă. Moartea vine în numele vieţii - creşterea este înăbuşită de excrescenţă; creşterea este diformitate. Obiectele, nu doar lucrează pentru om, ci lucrează asupra omului, asediidu-l, supraveghindu-l, folosindu-l. Formele şi structurile sociale sunt în derivă. Politicul este un simulacru existând de sine stătător, fără legătură cu socialul. Producţia este absurdă şi nu numai că nu rezolvă problemele omului, ci crează ea însăşi penurie. Universitatea e moartă : un cadavru în mişcare, irelevantă din perspectiva pieţei şi a muncii, sărăcită de subsanţă culturală, văduvită de un ţel final al cunoaşterii. Mijloacele ucid scopurile, demersurile ucid intenţiile. ...şi istoria devine mobiană: efectele îşi preced cauza. Răul şi-a pierdut aparenţa, conturul, fiind astfel imposibil de identificat. Succesiunea bine/rău încetează să mai existe, iar răul ia din când-în-când faţa binelui, pentru a simula că mai există o luptă, prinzând astfel omul în capcana sa ultimă.
Virgil Untilă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu