joi, 29 iulie 2010

CHERCHER LA FEMME

“Since the world drives to a delirious state of things, we must drive to a delirious point of view.”

Jean Baudrillard






Cu Nedi Gavriliu prin partea femeiască a sinelui tehnic*.


Când Metoda a creat sinele tehnic, partea bărbătească l-a făcut şi parte femeiască.
Din Cartea creaţiei la Droni

...femeia dispărută în spatele retoricii femeii, femeia devenită virtuală, femeia desenzualizată şi hipersexualizată, femeia devenită extensie a maşinilor de frumuseţe - cu contururi colţuroase deduse din arhitectura bielelor, tijelor şi pârghiilor, cu mâini muncite de maşina de frumuseţe, femeia devenită servomotor al maşinilor de frumuseţe, femeia dispărută în obiectele maşinii sociale, femeia-reziduu-al-retoricilor-de-emancipare socială, femeia-reziduu-al-retoricilor-de-eliberare-sexuală, femeia transformată în maşină socială, femeia vorbind în codul maşinii-femeie, înarmată cu retorica codului maşinii, femeia dispărută în mecanica retoricilor, în imaginea retoricilor, în retorica imaginilor, în videologie... Gavriliu caută femeia în spaţiul individului postmodern, individul invadat de tehnologie, colonizat de tehnologie, posedat de tehnologie - de tehnologie nu ca maşină, ci coduri ale maşinii, ale arhitecturii în care se organizează codurile- maşină - care din natură exterioară au devenit natură interioară, la care funcţiile au fost înlocuite de tehnici. Deconstruit de propria nevoie de înţelegere, redus pe rând la fiecare dimensiune a sa şi prins între timp în maşina producţiei sociale, individul nu mai reuşeşte să se recompună în altceva decât într-o sacadată înşiruire de fragmente de discurs. Sinele a dispărut ca să facă loc codului.
Ca în orice spaţiu tehnic, dominanta este serialitatea, care produce absurdul. În acest spaţiu dispare sensul şi apare retorica, discursul cinic, semnul devenit gol, semnul cinic al puterii, purtând în lumea semnului ce s-a reprodus mecanic, o retorică fără subiect. [Retorica este corespondentul organizării tehnice a semnului: şarja violentă în tehnicile de supravieţuire, adolescentina administrare a mesajului, în scopul validării de sine şi de contestare a celuilalt, argumentare de sine în contextul contestării persoanei de absurdul serialităţii, a contestării celuilalt ca vinovat pentru faptul meu de-a mă simţi rău.]
Egală cu bărbatul în sfârşit - în pierderea în simulacru - îşi construieşte maşina de război, vehicolul social, maşina de supravieţuit, apelând la tehnologiile sinelui. Altădată, definită ca parte femeiască a individului maşinii de consum, acum este consumată de propriu-i consum, acum, este parte femeiască a individului capitalismului de design, pe rând sedus sau disciplinat într-un joc al puterii cinice. Undeva, cu coada ochiului, se poate vedea în demenţa accelerată în care călătoreşte ca pasager dar şi pilot, ramânând în urmă raţiunea.

Înarmat cu o tenace şi sofisticată iubire pentru paradisul pierdut al femeii senzuale, Gavriliu încearcă să îl recupereze cu nerăbdare şi încăpăţânare. Cu cât mai îndepartată perspectiva, cu atât nerăbdării şi încăpăţânării i se alătură ironia funcţionând ca bisturiu precis, ce disecă simulacrul în compensaţie la zonele în care estetica simulacrului îi captivează discursul.
Într-un erotism evocatoriu, forme voluptoase sunt stârnite, (vezi printurile şi filmul video Lumea Triunghiului) întru a primi realitate, ele sunt pironite cu mărci ale timpului, cu mărci din vremuri ale unei lumi cu materialitate concretă. Gavriliu caută femeia în orizontul negativ (Virilio) al unei estetici a dispariţiei, în care istoria mai poate fi recuperată doar arheologic (Foucault), în care demersurile hermeneutice sunt pe veci înfrânte de impotenţa culturii discursive.
Paradoxal, femeia-seductivă, femeia-voluptate, femeia-dorinţă, femeia-mamă, femeia-copil, mai poate fi găsită numai în amintire, în senzaţii şi evocări.
Aflat într-un monolog de îndrăgostit dezamăgit, Nedi Gavriliu circulă cu încăpăţânare între evocare şi ironie. Simţind (şi aici, din nou se confirmă pariul lui McLuhan asupra artistului ca detector al realităţii) dispariţia femeii în maşină, în tehnic (şi nu neapărat în civilizaţia tehnologică discutată critic de Heidegger, de Berdeaev, Ivan Illici, Ellul, Gadamer, Habermas, Mummford sau Postman, ci în tehnici - tehnici ale sinelui, tehnici sexuale, tehnici alimentare, tehnici de supravieţuire, tehnici religioase, tehnici de emancipare, tehnici de eliberare etc), Gavriliu întreprinde o alchimie inversă ce dă la iveală realitatea lucrurilor: el caută femeia în spatele unui trup deconstruit, un trup mai sănătos ca niciodată, mai decăzut ca niciodată. Oprit din viteza cu care fuge spre uitare, cu care îşi asigură funcţionarea maşinii de supravieţuit, care poate funcţiona doar inerţial, creând astfel şi iluzia, simulacrul propriei corporalităţi, oprit deci, din această fugă într-o expunere singulară, fotografică, trupul femeii se înfăţişează ca un hardware. Un Golem căruia i s-a şters de pe frunte semnul revocator.
Nu numai că femeia tehnică s-a întors pe dos ca o ţestoasă cu carapacea pe dinăuntru şi organele în exterior dar interiorul ei s-a răsturnat cu capul în jos. Unde înainte pe axa ascendentă a trupului guverna capul, acum guvernează sexul. Imaginea lui ca retorică a funcţiei, a plăcerii, a feminităţii, a reproducerii - codul intern, codul biologic a rămas (a devenit ?) codul persoanei, scuza lui, iar ceea ce o defineşte pe femeie ca femeie este sexul ei, care devine lozincă în această retorică.
Duhul (deus ex machina) exteriorizat, pluteşte peste maşină, fantoma din maşină a devenit, odată cu întoarcerea pe dos, un duh omniprezent (machina ex deus). Ticăitul femeii: semn unic al prezenţei ei, ticăitul discret ce se aude când resorturile maşinii ideologice tac, când frânturile compuse, sudate, angrenate ale retoricii ce au colonizat persoana obosesc, sau pur şi simplu se opresc pentru că nu mai au căutare pe piaţa inflaţionată a schimburilor retorice, accelerată isteric, duduind orb, frenetic... Acest ticăit este ultima formă de gingăşie, urmă a ticurilor şi tabieturilor, aceste maşini ale obişnuinţei şi plictisului...
Cu Tunelul optic, Gavriliu realizează un mic teatru al perfectului simulacru. Imaginile se compun caleidoscopic, umplând câmpul vizual al privitorului ce intră în propriu-i teatru prins într-un inevitabil contract cu acesta. Maşină de privit şi maşină de arătat, tunelul este perfecta reprezentare a simulacrului în care a dispărut femeia.

Nedi Gavriliu apelează la puterea maşinii de privit [Maşină pe care Virilio o desemnează cu toată seriozitatea ca fiind omnipotentă, căci, zice el, escatologia raţionalistă occidentală s-a impus (în-scris) prin supravegherea poliţienească a codurilor perspectivei şi respectării lor şi prin grija de a fi respectată constituirea ideologică a subiectului văzător, ca loc de triangulare între politică, cultură şi societate.], pentru a da la iveală implanturi libidinale, implanturi de stare şi implanturi de reacţie.
Sexualitatea traită ca experienţă religioasă, sexualitatea ca experienţă aproape metafizică, iluminată de propria-i intensitate, este locul din care se produce căderea. Nostalgia după acest loc al amorului naşte resentimentul, încăpăţânarea şi agresivitatea căutării lui Gavriliu. Enervarea produsă de notoria ratare a comunicării îl determină la organizarea expresiei în arhitecturi cu efecte violente. Aceste sensuri tremură şi se amestecă în curgerea formelor, în organizarea compoziţiilor, de aici nevoia de a cartografia, surprinde şi a pironi într-o topografie specială ceea ce e prins în shift-ul delirant, ce a luat locul devenirii.
Unghiul de atac, de acroşaj al lui Gavriliu nu este politic şi dacă totuşi există un mesaj politic el se constituie din fragmente iniţial reziduale ale discursului său artistic. (Cu toate că nu îi lipseşte de fel curajul în acest sens, căci el atacă aici, printre altele, sinele tehnic pe un continent pe care tehnologia este predicată ca eliberare, spre deosebire de complezenţa drăguţă a majoritatii artiştilor români din emigraţia americană - cel puţin în măsura în care îmi este ea cunoscută.) Acest fapt, face ca din discurs să lipsească cazul femeii-corporaţie, partea femeiască a sinelui corporatist, specie născută din nevoia de securitate şi din psihologia de sclav, care are drept cheie sadismul faţă de cel slab şi servilismul masochist faţă de putere şi autoritate.
Discursul lui Gavriliu nu este unul misogin, pentru că nu este ideologic. Căutarea sa este naturală şi sinceră, iar de-abia din această căutare se naşte imaginea ce poate fi interpretată ca fiind critică, în fapt fiind, sunt convins, doar disperat-nostalgică şi uluit-documentară. Dovada este Peniscopul ce ar putea fi doar parte dintr-un discurs ce în mod secundar ar putea fi recuperat critic pentru condiţia postmodernă masculină, dacă el ar avea interes a căuta mai mult în această direcţie.

PREMISE

Dacă afirmaţia lui Marinetti : „War is beautiful because it initiates the dreamt-of metallization of the human body.” este adevărată, atunci reciproca ei...

Teribilitatea ambiguităţii (Heidegger) s-a exprimat deja prin ambiguitatea tehnologiei .

Technology - machinery-device-equipment-implements-tools-apparatus-contraption-gadget-mechanism-instrument-utensil.
Technology - The science of industrial arts. (Concise English Dictionary)
Technique - Method of manipulation in an art (Concise English Dictionary)
Technologie- n. f. Etude des outils, des procédés et des métodes empoyés dans les diverses brances de l’industrie. Ensamble des terms propres à un art, à un science. (Petit Larousse)

„Scoaterea din ascundere care conduce, domină, în tehnica modernă este o cerere insistentă de livrare prin care naturii i se pretinde, în chip insolent, a ceda energie...” (Heidegger)

„Ameninţarea la care este supus omul nu provine în primul rând de la maşinile şi aparatele tehnicii, al căror efect ar putea fi, de bună seamă, mortal. Adevarata ameninţare l-a şi atacat pe om în esenţa sa.” (Heidderger)

„...tocmai tehnica este cea care ne pretinde să gândim într-un alt sens ceea ce întelegem îndeobşte prin ‘esenţă’ (Wesen).” (Heidderger)

„Datorită faptului că esenţa tehnicii nu este ceva de ordinul tehnicului, meditaţie esenţială asupra tehnicii şi dispută hotărâtoare cu tehnica trebuie să se petreacă într-un domeniu care pe de o parte să fie înrudit cu esenţa tehnicii şi care pe de altă parte să fie fundamental diferit de ea.
Acest domeniu este arta.” (Heidderger)

„...excesul de tehnică ne impiedică să aflăm ceea ce este esenţial în tehnică, aşa cum de prea multă estetică nu mai păstrăm ceea ce este esenţial în artă. Însă cu cât mai mult stăruie întrebarea noastră asupra esenţei tehnicii, cu atât mai misterioasă devine esenţa artei.” (Heidderger)


*Comentariu prilejuit de expoziţia personală a lui Nedi Gavriliu La Galeria Propeller din Toronto, deschisă în perioada 25 octombrie - 03 noiembrie 2001.

miercuri, 21 iulie 2010

JEAN BAUDRILLARD -DIALECTICA MORŢII DIALECTICII –

Baudrillard foloseşte limbajul şi aluzia religioasă. Tonul său este profetic, grav. Înţelesurile de multe ori oraculare, se plimbă circular, mai mult chiar – mobian, prin discursul său demonstrând relativitatea în care sunt prinse, de care sunt contaminate, odată cu realitatea. După cum spune Baudrillard nu numai filosofia devine imposibilă, ci lumea însăşi. Nu doar dialectica sfârşeşte în implozie, descărcată de toate tensiunile ei, ci însăşi realitatea! Golită de înţeles, repetativă şi inerţială. Dinamica se transformă în inerţie accelerată, creşterea în excrescenţă. Sfârşitul exersat de atâtea ori, înscenat , prefigurat, nu mai are rost. El ar sosi ca proprie dublură , calp, lipsit de credibilitate.Viaţa îşi pierde sensul încă odată, căci fără moarte ca limită, ea derapează din propriu-i cadru. Obiectele, viul însuşi, se multiplică haotic pierzându-şi realitatea. Creşterea aberantă a cantităţilor transformă totul în cantităţi. (Încă un eşec al dialecticii, deci!) Celula, această expresie a vieţii, contaminată la nivelul propriului cod de pierderea sensului, se proliferează haotic, transformându-se în moarte. Şi nu este dialectică aici, spune Baudrillard, ci umbra, simulacrul unei dialectici, sau dacă totuşi este, atunci e vorba de o dialectică căzută în sine, implozivă, neputincioasă. Moartea vine în numele vieţii - creşterea este înăbuşită de excrescenţă; creşterea este diformitate. Obiectele, nu doar lucrează pentru om, ci lucrează asupra omului, asediidu-l, supraveghindu-l, folosindu-l. Formele şi structurile sociale sunt în derivă. Politicul este un simulacru existând de sine stătător, fără legătură cu socialul. Producţia este absurdă şi nu numai că nu rezolvă problemele omului, ci crează ea însăşi penurie. Universitatea e moartă : un cadavru în mişcare, irelevantă din perspectiva pieţei şi a muncii, sărăcită de subsanţă culturală, văduvită de un ţel final al cunoaşterii. Mijloacele ucid scopurile, demersurile ucid intenţiile. ...şi istoria devine mobiană: efectele îşi preced cauza. Răul şi-a pierdut aparenţa, conturul, fiind astfel imposibil de identificat. Succesiunea bine/rău încetează să mai existe, iar răul ia din când-în-când faţa binelui, pentru a simula că mai există o luptă, prinzând astfel omul în capcana sa ultimă.

Virgil Untilă

Emigrantul ca imigrant

Există printre cei îndrăgostiţi ireparabil de categorii, tendinţa de a separa emigraţia de exil. Desigur de aici ar decurge unele avataje teoretice şi de asemenea, câteva criterii de distribuire a unor diplome de merit. În ultima instanţă atât exilatul cât şi emigrantul (ca să apelam la această distincţie) sunt dezrădăcinaţi, izolaţi. Dacă distincţia funcţionează la punctul de origine al fenomenului, la celălat capăt al lui, cei doi confruntă aceleaşi condiţii. Consolarea care i se propune este că pentru copilul său lucrurile vor fi altfel. Neidoielnic că într-un fel sau altul este adevărat. Mă îndoiesc însă de seriozitatea afirmaţiei în întregimea ei, căci prin ea, viaţa lui este pusă în paranteză, plasată într-un interval imobil, o formă de eutanasie. Această afirmaţie este nu mai mult decât încă o ideologie vinovată.
Cu rare excepţii, viaţa imigrantului se desfăşoară într-o nişă socială. Chiar dacă aparent el face aceleaşi lucruri ca şi cel născut aici (merge la serviciu, îşi cumpără casă, îşi îngrijeşte sănătatea, îşi creşte copiii, călătoreşte, urmareşte spectacolele de televiziune sau spectacole vii) el continuă să fie un străin. Accentul său îl va descoperi reflectat în ochii celui de la ghişeul de bancă, în privirile călătorilor din metrou, în privirile colegilor de serviciu. De multe ori, el va râde întârziat la glumele din jur sau nu va râde deloc, neprinzând sensul acestora. Copiii crescuţi aici îl vor privi nu de puţine ori cu superioritate şi condescendenţă pentru a nu fi ştiind lucruri comune pentru orice canadian. Autoritatea lui în faţa copiilor se şubrezeşte astfel foarte curând, aceştia demiţându-l adeseori ca model, în favoarea unora de la tv - fie sportivi, fie stele pop - sau în favoarea unor modele culese din imediata proximitate. Absenţa familiei lărgite reduce în conştiinţa copilului înţelesul familiei ca instituţie esenţială. Adesea, copilul emigrantului se simte stănjenit în propria familie, grăbindu-se la rândul lui să emigreze din ea. Absenţa familiei lărgite taie posibilitatea copilului de a avea contact natural cu o multitudine de generaţii. Astfel, el va fi izolat într-o nişă de generaţie, ba chiar de vârstă, ce într-un fel sau altul se va institui în criteriu de segregare. Sărbătorile ce conferă contextul largelor intruniri de familie pentru bastinasi, sunt momente de durere si singuratate pentru emigranti. Şi ei se vor aduna împreună cu cei căţiva prieteni sau eventuale rude, şi , chiar dacă la început vor discuta despre lucruri care umplu ziarele şi ecranele televizoarelor în acele zile, discuţiile vor duce pănă la urmă inevitabil la cum şi cât de diferiţi sunt ceilalţi, dar şi cât de diferiţi sunt de-acum şi cei de-acasă.
Condiţia imigrantului este de două ori dureroasă: o dată pentru motivele care îl determină să plece şi apoi pentru condiţia în care intră în noua patrie. Incapabil să îşi mai găsească un loc în patria sa, contestat ca şi categorie fie politică, fie economică, fie socială, sau religioasă, va fi în noua patrie străinul purtând cu sine umbră ciudată a celui fără trecut. Economic, el va trezi îngrijorarea printre noii săi concetăţeni. Politic, el va fi un caz (o altă formă de însingurare). Religios, el va părăsi o enclavă pentru a intră în alta.
În Canada, în discursurile politice şi sociale se foloseşte adesea cuvântul ‚comunitatea’. Este greu ca emigrant, cel puţin la început, să nu tresări la auzul cuvântului, înţelegând că nu faci parte din comunitate, că eşti cumva asocial. Ce este acea comunitate, din moment ce imigrantul este nevoit să se mute des, din moment ce viaţă să imediată integrării nu îi îngăduie timpul necesar muncii voluntare, când de multe ori cultura din care vine nu i-a creat o acoperire pentru acea noţiune sau i-a deformat percepţia asupra ei? Sau, când în noua patrie, diverşi întreprinzători şi birocraţi abuzează de ea pentru a-şi îndeplini propriile dorinţe, nevoi, proiecte? Ce este comunitatea dacă nu aparţii la ea, decât un nou criteriu de segregare? Desigur că cea mai bună metodă de a te asimila într-un mediu este să te implici în el. De unde să începi însă atunci când nu ştii nimic? De la locul de muncă? Există o cultură a relaţiei de muncă specifică; ea e dictată de tipul locului de muncă, de nivelul în ierarhia respectivă, de industria în care este implicată, sau chiar de personalitatea companiei sau instituţiei. Cât de harnic să fii că să nu-ţi jigneşti colegii dar să-ţi mulţumeşti şefii? Cât de multe să întrebi ca să înţelegi problemele specifice, dar să nu-ţi enervezi colegii şi superiorii, părînd un arivist grăbit? Câtă iniţiativă să ai şi în ce moment?
Răspunsurile la aceste întrebări nu se pot găsi în cărţi sau publicaţii periodice. Ele ţin de intuiţie, de experienţă şi adesea de noroc. Făcând însă o imersie în cultura scrisă a ţării, în publicaţiile ce nu se ocupă doar de adevăruri de o zi, există şansa de a grăbi acest proces, de a-i da o bună turnură. Care sunt însă acele cărţi, acele publicaţii, acele voci care ne pot da lămuriri? Care sunt emisiunile de radio şi TV ce merită să fie ascultate şi privite? Unde se plasează fiecare dintre ele: la stângă, la centru, la dreapta? Ce este stânga canadiană şi cum se raportează ea la stânga clasică? Care este dreapta canadiană şi până unde are similarităţi cu ce ştim despre dreapta politică? Discuţii aprinse ce se poartă în mass-media canadiană sunt pentru imigrant simple înşiruiri de vorbe. El nu are context, repere, înţelesuri şi acoperire pentru idei, noţiuni, concepte ce apar în existenţa cetăţii sale, a naţiunii care îl găzduieşte.
Pentru cei care imigrează în Canada mai apare o problemă: confruntarea cu condiţiile trasate de un concept iniţial menit să rezolve dificultăţile unei naţiuni născute din şi prin imigrare (anterior colonizare)- multiculturalismul. În 1994, în cartea sa Selling Illusions. The Cult of Multiculturalism in Canada, Neil Besoondath ridică obiecţii care dezvăluie tensiunea cuprinsă în acest concept, chiar dacă dintr-o perspectivă opusă celeia în care s-ar situa imigrantul: multiculturalismul a balkanizat societatea canadiană prin accentul pus pe etnicitate, în acelaşi timp romantizand etnicitatea, îngheţând-o în timp, transformând-o în marfă exotică; societatea s-a compartimentat şi ghetoizat - social şi economic.
Chiar dacă nu se poate vorbi despre un complot împotriva imigrantului (eventual despre o opoziţie sistemică), există o complicitate în a se tace asupra prezenţei sale izolate de miezul social. Apărătorii multiculturalismului invocă faptul că nu atât grupurile sunt încurajate să se manifeste cât indivizii aparţinând grupurilor. Superficialitatea şi aparenta coerenţă teoretică a acestei idei se dezvăluie deîndată ce se observă coordonatele pe care funcţionează societatea canadiană (familie, comunitate, network - ori prin toate acestea imigrantul este izolat de miezul social. Într-o discuţie la Radio CBC în cadrul emisiunii Ideas, admirabila Marta Newsbaum observa că atunci când cultura din care faci parte nu se preocupă de cine eşti tu, tinzi să te consideri exclus, cetăţean de gradul doi, pasul următor, s-ar putea spune, fiind dezertarea de la participarea în procesul democratic, care astfel se alterează în însăşi esenţa să.
Emigrantul/imigrantul este locul de întâlnire a două feluri de probleme: cele pe care le suferă şi cele pe care le provoacă, acolo de unde pleacă şi acolo unde ajunge. Prin el valori şi virtuţii intră în competiţie. Prin el forme culturale intră în dialog. Prin el obiceiuri şi cutume se confruntă. Prin el, câteodată, zeii ţinând de ceruri diferie stau de vorba.

Eminescu

Eminescu

Pentru oricine s-a preumblat chiar si putin numai prin cultura lumii, faptul ca, cultura romaneasca este o cultura mica este evident. O cultura mica insa nu este echivalentul unei culturii lipsite de insemnatate. Oricum, hiperbolele menite sa scoata din proportie cultura romaneasca, vreun nume sau altul ce o populeaza, au devenit obositoare, chiar contrariante. Caci, cum ar putea fi vorba de o cultura mare cand vedem cu ochii nostri destinul deloc luminos al acestui neam? Si mai cu seama in zilele acestea, cind a fi istet, a fi cinic, e sic, e trendy!
In anii din urma s-au ridicat voci care si-au exprimat oboseala fata de cultul Eminescu. Uneori pe buna dreptate, caci orice cult face pana la urma mai mult rau decat bine propriului obiect, transformandu-l in obiect de antipatie, uzandu-l, luindu-i prospetimea. Parasind acest context, care va fi avand pana ala urma poate foloasele lui si plecand hai hui prin cultura te intalnesti cu Eminescu in locurile cele mai neasteptate. Cum oare?
Petru Cretia, ultimul dintre editorii operei eminesciene, spune undeva ca Eminescu a fost chinuit de iubiri imposibile. Probabil cea mai imposibila dintre iubirile sale a fost iubirea pentru limba romana, pentru cultura romana, cultura care exista la vremea aceea doar ca folclor, altfel putind fi neglijata; limba care jelea in doine cu glas inca arhaic, primitiv chiar. Iubirea imposibila a lui Eminescu se transforma atunci intr-un proiect fara schite, fara planuri generale. Un proiect gigantic: cultura romaneasca moderna. Liniile de forta ale acestui proiect se vor vedea atunci cand va face ziaristica, cand va fi inspector scolar, cand va refuza catedra de filosofie oferita de Maiorescu pe temeiul ca nu stie limba sanscrita. Aici merita sa facem o paranteza: este cel dintai care sesizeaza in cultura romana si poate nu doar aici, limitatile induse de faptul ca filosofia occidentala plecase de la filosofia greaca ce este limitativa din cauza structurii gramaticale a limbii. El a dorit o reintinerare a filosofiei pe cooordonatele gandirii, filosofiei indiene, mult mai complexa, mai rafinata, mult mai veche, mai ramificata. Acum posibilitatea aceasta a fost ratata, drumul s-a inchis ca o poteca intr-o padure neumblata, gindirea occidentala adincindu-se intr-un provincialism justificat de reusitele tehnice. Gandirea orientala devenind fapt exotic, frecventat de ghicitori in stele si amatori de podoabe neobisnuite. S-a ratat accesul la un mod de gandire in acelasi timp exigent dar si generos, deschis la metafizic dar si la gindirea nuantata a concretului.
Tarziu, in timpurile triste ale comunismului de stat, un alt mare carturar, exceptional cunoscator al limbii sanscrite, al filosofiilor indiene, Sergiu Al. Gerorge, se va minuna de intuitiile lui Eminescu. Desigur, nu va fi singurul. Daca omului de rand ii este cunoscut Eminescu poetul, mari carturari romani vor descoperii pe Eminescu- omul deplin al culturii romane, spirit integral, generos, ce in pofida perfectionismului care il stapanea, nu s-a putut lasa arestat, limitat, in vreo specialitate.Incepand cu Maiorescu, care va spune despre el: ‘rege el insusi al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga?’. Iorga, cel care il va numi omul deplin al culturi romane, apoi Perpesicius, Constantin Noica, Sergiu Al George, Mircea Eliade, vor descoperii rind pe rand diverse dimensiuni culturare in opera marelui moldovean.
Pe langa dimensiunile culturale catalogabile circumscrise operei sale, exista o dimensiune nelumeasca rezonind din polifoniile scrierilor sale:

“Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
.......
Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.”


‘...adevarata ascensiune extatica spre luminile imaginare!’ spune Mircea Eliade.

Pentru omul modern, contemporan, incapatanindu-se a se crede egalul tuturor si-al orisicui, este disconfortabil a se intalni cu un astfel de profil. El nu mai poate accepta modele, eroi sau martiri. Orice lucru trebuie sa-i vorbeasca despre experienta sa personala, despre micul sau univers confortabil. Ce-i neasemeni sunt incorfortabili si piana la urma inutilizabili. Intelectualul cu ora, intelectualul de piata trebuie sa vinda lucruri proaspete, lucruri cerute pe piata, iar piata cere cioburi lucitoare in care se poate reflecta pe sine . Un nesfarsit si pana la urma plictisitor joc de reflectari. Eminescu nu prea are loc intr-un astfel de peisaj: un profil gigantic care se autoconsuma intr-un proiect lipsit de egoism, egotism, narcisism si paranoie, ce poate distrage de la veselia goala si cam timpa cu care incercam sa inlaturam plictisul care ne consuma si pana la urma un indemn de a fi roman in pofida disconfortului pe care il presupune acest lucru, in pofida sacrificiilor mai mici sau mari pe care le cere - a fi roman nu pentru ca este un privilegiu, ca apartenenta la un club select, ci pentru ca e dureros si greu si frumos si lipsit de glorie in zilele acestea.
Eminescu


Pentru oricine s-a preumblat chiar si putin numai prin cultura lumii, faptul ca cultura romaneasca este o cultura mica este evident. O cultura mica insa nu este echivalentul unei culturii lipsite de insemnatate. Oricum, hiperbolele menite sa scoata din proportie cultura romaneasca, vreun nume sau altul ce o populeaza, au devenit obositoare, chiar contrariante. Caci, cum ar putea fi vorba de o cultura mare cand vedem cu ochii nostri destinul deloc luminos al acestui neam? Si mai cu seama in zilele acestea, cind a fi istet, a fi cinic, e sic, e trendy!
In anii din urma s-au ridicat voci care si-au exprimat oboseala fata de cultul Eminescu. Uneori pe buna dreptate, caci orice cult face pana la urma mai mult rau decat bine propriului obiect, transformandu-l in obiect de antipatie, uzandu-l, luindu-i prospetimea. Parasind acest context, care va fi avand pana ala urma poate foloasele lui si plecand hai hui prin cultura te intalnesti cu Eminescu in locurile cele mai neasteptate. Cum oare?
Petru Cretia, ultimul dintre editorii operei eminesciene, spune undeva ca Eminescu a fost chinuit de iubiri imposibile. Probabil cea mai imposibila dintre iubirile sale a fost iubirea pentru limba romana, pentru cultura romana, cultura care exista la vremea aceea doar ca folclor, altfel putind fi neglijata; limba care jelea in doine cu glas inca arhaic, primitiv chiar. Iubirea imposibila a lui Eminescu se transforma atunci intr-un proiect fara schite, fara planuri generale. Un proiect gigantic: cultura romaneasca moderna. Liniile de forta ale acestui proiect se vor vedea atunci cand va face ziaristica, cand va fi inspector scolar, cand va refuza catedra de filosofie oferita de Maiorescu pe temeiul ca nu stie limba sanscrita. Aici merita sa facem o paranteza: este cel dintai care sesizeaza in cultura romana si poate nu doar aici, limitatile induse de faptul ca filosofia occidentala plecase de la filosofia greaca ce este limitativa din cauza structurii gramaticale a limbii. El a dorit o reintinerare a filosofiei pe cooordonatele gandirii, filosofiei indiene, mult mai complexa, mai rafinata, mult mai veche, mai ramificata. Acum posibilitatea aceasta a fost ratata, drumul s-a inchis ca o poteca intr-o padure neumblata, gindirea occidentala adincindu-se intr-un provincialism justificat de reusitele tehnice. Gandirea orientala devenind fapt exotic, frecventat de ghicitori in stele si amatori de podoabe neobisnuite. S-a ratat accesul la un mod de gandire in acelasi timp exigent dar si generos, deschis la metafizic dar si la gindirea nuantata a concretului.
Tarziu, in timpurile triste ale comunismului de stat, un alt mare carturar, exceptional cunoscator al limbii sanscrite, al filosofiilor indiene, Sergiu Al. Gerorge, se va minuna de intuitiile lui Eminescu. Desigur, nu va fi singurul. Daca omului de rand ii este cunoscut Eminescu poetul, mari carturari romani vor descoperii pe Eminescu- omul deplin al culturii romane, spirit integral, generos, ce in pofida perfectionismului care il stapanea, nu s-a putut lasa arestat, limitat, in vreo specialitate.Incepand cu Maiorescu, care va spune despre el: ‘rege el insusi al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga?’. Iorga, cel care il va numi omul deplin al culturi romane, apoi Perpesicius, Constantin Noica, Sergiu Al George, Mircea Eliade, vor descoperii rind pe rand diverse dimensiuni culturare in opera marelui moldovean.
Pe langa dimensiunile culturale catalogabile circumscrise operei sale, exista o dimensiune nelumeasca rezonind din polifoniile scrierilor sale:

“Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
.......
Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.”


‘...adevarata ascensiune extatica spre luminile imaginare!’ spune Mircea Eliade.

Pentru omul modern, contemporan, incapatanindu-se a se crede egalul tuturor si-al orisicui, este disconfortabil a se intalni cu un astfel de profil. El nu mai poate accepta modele, eroi sau martiri. Orice lucru trebuie sa-i vorbeasca despre experienta sa personala, despre micul sau univers confortabil. Ce-i neasemeni sunt incorfortabili si piana la urma inutilizabili. Intelectualul cu ora, intelectualul de piata trebuie sa vinda lucruri proaspete, lucruri cerute pe piata, iar piata cere cioburi lucitoare in care se poate reflecta pe sine . Un nesfarsit si pana la urma plictisitor joc de reflectari. Eminescu nu prea are loc intr-un astfel de peisaj: un profil gigantic care se autoconsuma intr-un proiect lipsit de egoism, egotism, narcisism si paranoie, ce poate distrage de la veselia goala si cam timpa cu care incercam sa inlaturam plictisul care ne consuma si pana la urma un indemn de a fi roman in pofida disconfortului pe care il presupune acest lucru, in pofida sacrificiilor mai mici sau mari pe care le cere - a fi roman nu pentru ca este un privilegiu, ca apartenenta la un club select, ci pentru ca e dureros si greu si frumos si lipsit de glorie in zilele acestea.